De la ce s-au luat ardeii bine

 Despre Societăți Oculte și Dramele Bucătăriilor Autohtone

 Povestea celui mai iute sos produs vreodată in România incepe simplu, acum mai bine de 20 de ani și se datorează sutelor de chelneri, bucătari și patroni de restaurante care, atunci când le ceream ceva picant, mă tratau cu cu ketchup, piper, castraveți murați sau neputință. Inițial, m-au determinat să umblu cu o sticluță de sos ( al cărui nume deja nu-l mai pot dezvălui, il păstrăm pentru tricourile ce vor urma) după mine, in rucsac sau în torpedou. Uneori in ambele. Și în suflet cu o nedumerire vizavi de ce înțelege poporul ăsta român atunci când îi spui cuvântul  “picant”. Poate acru? Poate gogoșar? Poate ceva de mamă? Poate Nicoleta Luciu? Poate poate? În continuare, rămâne un mister.

 Să fim înțeleși, am intâlnit și români nefericiți ca mine, care acceptă provocări culinare și cărora ochii li se aprind odată cu limba și sufletul când se întâlnesc cu un ardei bine la o ciorbă. Dar sunt cazuri atât de rare și de speciale încât am ajuns să ne unim în secte și grupuri exclusiviste ce se întâlnesc in fapt de vineri seară in bucătării private. Societăți oculte ce complotează și compilează rețete și metode de gătit în jurul oalei de curry, a uleiurilor inroșite de iuțenie, a hreanului-vicleanului din wasabi și a altor nenumărate alchimii. Uneori primim și ucenici, îi inițiem în tainele Bunului Jalapeno și îi privim cu malefică satisfacție cum se zbat apoi in chinurile Supremului Naga Jolokia. Partea proastă e că majoritatea supraviețuiesc și apoi revin și ne mănâncă toată mâncarea.

united colors of life

 Dar de ce suntem totuși atât de puțini români in casta asta tot nu pricep.  S-o dăm pe bune, grecii mai știu ce-i aia ”iute”, rușii mai scapă câte o mână largă de hrean in muștar, iar dacă o luăm spre Vest evoluăm pe scara Scoville și pe masa cetățeanului local de la Paprika spre Peperoncino. Nici nu intru în detalii cu ce au de oferit Asia, Africa sau America Centrală și de Sud, pentru că artileria grea acolo se crește…

 Oricum ar fi, vreau să revin și să le mulțumesc acum și aici sus-numiților chelneri și patroni de restaurant. Fără ei probabil că nu aș fi ajuns niciodată să-mi doresc să dovedesc lumii că din neaoșii ardei românești se poate crea ceva ce poate fi numit  picant pe limba oricui ar ajunge.

 De ce să fiu nerecunoscător? Am căutat, descoperit  și experimentat lumea viu colorată a mirodeniilor și datorită boantei lipse de imaginație a bucătarilor care, atunci când spun “condimente”, se referă în fapt la sare și la piper (și un pic de Vegeta, sssst! secretul chef-ului).

 Dedicăm așadar acest prim post, ca pe o scuză, tuturor farfuriilor mai plictisitoare decât ora de educație civică cu care am avut ocazia să ma întâlnesc in viață.

Rămâneți cu Bine! De Doamne Ferește.